Astenie de toamnă

Am obosit.

Am obosit să mă trezesc în fiecare dimineață la 6, să scot cățelul la plimbare printre betoane și gunoaie. Am obosit să-i spun să lase asta, să lase aia, să nu pună nasul, să nu ia cu gura. Pentru că strada e plină, plină de gunoaie lăsate de gunoaiele care suntem.

Am obosit să plimb cățelul pe betoane, pentru că nu a fost amenajat niciun spațiu de joacă pentru căței la o distanță rezonabilă de locuința mea.

Am obosit să aud lamentările babelor cocoțate la ferestre, care se plâng că plimb cățelul pe trotuarul lor. Mă duc cu gândul la celebra primăriță care a donat terenul ei pentru construirea unui spital.

Am obosit să aud lamentările oricui care are pretenția ca orașul ăsta de beton să fie doar al oamenilor. Că orice ar face un animăluț ar fi necivilizat. Dar să arunce ei chiștoace și doze de suc pe stradă e perfect civilizat. Sau să scuipe pe jos.

Am obosit să aud corporatiști vorbind despre reciclare și spirit civic, în timp ce își sting țigara de pereții rondurilor de flori de la The Office, înnegrindu-i.

Am obosit să merg la locuri de muncă în care e vorba prea puțin despre ce muncim, și prea mult despre conflicte interpersonale.

Am obosit să tot fac cursuri de dezvoltare personală și tehnici de comunicare asertivă. Aș vrea să le spun unora în față să mă mai lase naibii în pace, și să mai meargă și ei pe la niște cursuri.

Am obosit să merg la proteste și marșuri alături de oameni revoltați pe Putere, pe sistem, pe balauri. Dar atunci când abuzul e în fața lor și îi privește în mod direct, întorc privirea. Că merge și așa. Că în situația asta nu e chiar așa de grav. Că uite ce aș avea de pierdut dacă mi-aș exprima părerea. Că ce-o să zică lumea.

Am obosit să văd în News Feed pisicile lui Barna și fața lui Cumpănașu.

Am obosit să citesc știrile lui Moise Guran despre salariile românilor mult sub media europeană.

Am obosit să am discuții degeaba, cu oamenii care vorbesc degeaba, și să le răspund degeaba. Îmi vine să le spun să tacă. Să facă liniște.

Am obosit să fiu atât de obosită.

Îmi aduc aminte de mărturia unei profesoare. Predând la clase cu copii mici și gălăgioși, se întâmpla adesea să se ridice în picioare și să le ceară pe un ton ridicat să facă liniște. Și povestea ea amuzată și rușinată cum într-o zi, în autobuz, era un zumzet și un zgomot de fundal continuu, iar ea era pierdută în gândurile ei. Fără să-și dea seama, s-a ridicat în picioare și a spus pe ton ridicat:  Liniște! Abia când a întâlnit privirile bulbucate ale călătorilor, a constatat că nu era în clasă, și nu copiii făceau gălăgie.

Așa îmi vine și mie să fac. Să mă ridic în picioare și să urlu: Liniște!

Mă întreb dacă va fi vreodată bine.