Cine e responsabil pentru cum ne simţim?

Sunt peste tot, te urmăresc, nu poţi scăpa de ele: citatele inspiraţionale de tip Nu eşti responsabil pentru emoţiile altora, şi nici ceilalţi nu sunt responsabili pentru emoţiile tale. Doar tu eşti responsabil pentru ceea ce simţi. Te încurajează şi te culpabilizează deopotrivă.

Să le luăm pe rând:

Doar tu eşti reponsabil pentru ceea ce simţi

La un interviu ţi se spune că facultatea pe care ai absolvit-o e slabă. Te simţi umilit/ă. O persoană pe care o placi îţi spune că nu este interesată de tine. Te simţi respins/ă. Prietenii îşi fac planuri în care nu te includ. Te simţi singur/ă. Copilul tău spune cu voce tare în magazin că tanti de la casă este grasă. Te simţi ruşinat/ă. Şi lista poate continua la nesfârşit.

Dacă vei reciti încă o dată textul de mai sus, vei observa că niciunul din exemple nu e un atac personal. Intervievatorul nu te numeşte nicicum, dar tu s-ar putea să faci o asociere gen: facultate slabă-asta înseamnă că eu sunt needucat-persoana asta mă umileşte. Sau: copilul a spus că tanti e grasă, să fii gras e respingător, doamna se va simţi insultată, va gândi că nu mi-am educat copilul, sunt un părinte rău, îmi e ruşine cu eşecul meu ca părinte. Dar totuşi, a spus copilul că doamna e respingătoare? A avut intenţia să o insulte? Nicidecum, a spus cu inocenţă ceva ce a observat. Tot lanţul gândurilor a fost construit de tine, cu interpretările şi filtrele personale, şi ai ajuns la o concluzie în urma căreia te simţi într-un anumit fel.

Şi totuşi, avem tendinţa să credem că altcineva ne-a făcut să ne simţim într-un anume fel. Există şi posibilitatea asta?

În anumite situaţii, interacţiunile cu alţii chiar au forma unui atac personal. Se poate întâmpla ca celălalt să ne atace în mod direct (să ne spună, spre exemplu: Eşti prost de dai în gropi, nu vei avea niciodată succes). Ne putem simţi umiliţi sau furioşi sau insultaţi. Fiecare persoană poate manifesta o altă emoţie aflându-se în exact aceeaşi situaţie. Totuşi, cealaltă persoană nu poate controla cum ne vom simţi. Poate doar să ne atace şi să ne provoace.

Și totuși, suntem noi responsabili pentru ceea ce simţim?

Uneori, ne învinovăţim pentru ceea ce simţim sau gândim.

Psihologii spun că emoţiile pe care le simţim şi gândurile pe care le formăm nu sunt în controlul nostru. Aşa că, ne putem învinovăţi doar pentru acţiunile noastre, pentru comportamente, nu şi pentru ceea ce gândim sau simţim.

Chiar şi legat de reacţii, există o diferenţă între reacţiile controlate de creierul instinctiv (reptilian) – când răspundem după regula Luptă sau Fugi) şi reacţiile controlate de creierul raţional (neocortexul) – când răspundem ca urmare a proceselor de gândire raţională sau abstractă. Îţi recomand un articol care tratează modul în care funcţionează creierul uman. Dacă o situaţie este percepută ca periculoasă, capabilă să ne pună viaţa în pericol, creierul reptilian va prelua controlul şi va trimite comenzi către corp, fără a mai trece informaţia prin neocortex pentru a fi procesată. De aceea ne trezim în unele situaţii că reacţionăm impulsiv, contrar sistemului nostru de valori, şi spunem ulterior că nu ne recunoaştem în persoana care a avut acel comportament.

De exemplu, atunci când afli că partenerul te înşală, prima reacţie ar putea fi să îi sari de gât. Desigur, faptul că te-a înşelat nu îţi pune viaţa în pericol, dar sistemul limbic distorsionează realitatea şi te face să percepi situaţia ca şi cum viaţa ţi-ar fi pusă în periciol, şi e nevoie să ataci pentru a te apăra.

Revenind la emoţii şi gânduri, neavând control asupra lor, este nedrept să ne învinovăţim atunci când ele apar. Când cineva îţi reproşează o faptă asupra căreia nu ai avut control, acea persoană manifestă o formă de abuz asupra ta. De exemplu, dacă ai întârziat la întâlnire pentru că a avut loc un accident care a îngreunat traficul, iar persoana cu care te întâlneşti te învinovăţeşte, aceasta exprimă o formă de abuz. Tu ai plecat din timp de acasă, dar nu ai avut nicio formă de control asupra traficului, deci nu există ceva ce ai fi putut face diferit, ceva ce ai fi putut controla pentru a ajunge la timp.

La fel şi în cazul emoţiilor, într-o fracţiune de secundă simţi ură faţă de cineva, realizezi că ai un gând prin care îi urezi să i se întâmple ceva rău, iar apoi, când neocortexul intră în acţiune şi procesează cele întâmplate, începi să ai remuşcări şi să te simţi vinovat pentru gândurile şi emoţiile avute. Iar faptul că îți faci reproşuri pentru ceva asupra căruia nu ai control e o formă de abuz la adresa propriei persoane.

Când două persoane diferite îţi spun exact acelaşi lucru

Să luăm următoarea replică:

• dă jos haina de pe tine (spusă de medic în timpul examinării)
• dă jos haina de pe tine (spusă de iubit în dormitor)
• dă jos haina de pe tine (spusă de mama, când intri în casă murdar, direct din ploaie)
• dă jos haina de pe tine (spusă de jandarmul care îţi face verificarea corporală la intrarea pe stadion)
• dă jos haina de pe tine (spusă de colega de cameră când vede că îi porţi haina, fără să îi fi cerut voie)
• dă jos haina de pe tine (spusă de un beţiv libidinos într-un bar).

Sunt exact aceleaşi cuvinte, dar provoacă emoţii complet diferite. În relaţia cu medicul putem simţi încredere că ne va ajuta, cu iubitul putem simţi excitare şi dorinţă, faţă de mama putem simţi ruşine, faţă de jandarm – frică, faţă de colegă – vinovăţie iar faţă de beţiv repulsie. Ceea ce simţim este un rezultat nu doar al intenţiei pe care o are interlocutorul nostru, ci şi al filtrului prin care trecem informaţia şi asteptările pe care le avem faţă de acea persoană.

În exemplul de mai sus, un copil ar putea simţi ruşine faţă de mama lui, dacă presupune că mama îl consideră un porcuşor murdar. Un altul ar putea simţi frică, dacă se aşteaptă ca mama să îl pedepsească. Un altul, furie, percepând că mama nu se ocupă de el, iar un altul s-ar putea simţi fix pe dos, îngrijit, gândindu-se că mama se preocupă de el, cerându-i să dea jos haina să nu răcească.

Și atunci a cui e vina pentru cum ne simțim? A lor, că ne-o spun pe un anumit ton, cu un anumit substrat, sau a noastră pentru că atașăm replicii lor întreaga imagine pe care o avem despre ei, așteptări sau anticiparea unor reacții?

Nu eşti responsabil pentru ceea ce simt ceilalţi

Dacă nu putem fi 100% reponsabili pentru ceea ce simţim noi, cu atât mai puţin putem fi traşi la răspundere pentru emoţiile celorlalţi. Excluzând atacul la persoană, prin care avem clar intenția de a-l răni pe celălalt, cuvintele pe care le adresăm altora reflectă ceea ce simțim noi, și nu ceea ce vor simți ei.

Se întâmplă uneori să luăm în cârcă emoțiile celorlalți, mai ales pe cele negative. Dacă un copil a fost reponsabilizat prematur, fiind nevoit să se ocupe de frații mai mici sau de un părinte bolnav, la maturitate va avea tendința să se simtă reponsabil pentru cei din jur, chiar dacă nimeni nu îi mai cere asta. De exemplu, dacă inviți un prieten la un eveniment, iar lui nu îi place, s-ar putea să îți asumi responsabilitatea pentru neplăcerea lui, deși nu tu ai fost organizatorul evenimentului. Sau, s-ar putea să îl întrebi constant cum se simte, dacă are nevoie de ceva, pentru a te asigura că se simte bine. Dar te-ai gândit că e posibil ca pe el să îl irite atitudinea ta?

Ce e interesant de urmărit în aceste situații este dacă nu cumva alegem cum să ne simțim în funcție de starea celor din jur. Supărarea lor ne face pe noi să ne simțim supărați? Avem nevoie ca ei să se simtă bine pentru ca noi să ne simțim bine? Le punem lor în cârcă responsabilitatea pentru cum ne simțim noi?

Imagine featured Andrei Lazarev de via Unsplash