Îmi plac cartofii prăjiți – and I cannot lie Gusturile nu se discută. Nici gustările nu se discută: E comfort food-ul meu din copilărie Mângâie răni cu un pic de picanterie Grijile să-mi bălăcesc în ulei – Cum ar fi viața mea fără cartofii mei? Îți place să mă rănești intenționat – and you cannot lie Gusturile nu se discută Nici urmările nu se discută Am cicatrici în formă de perfecțiune Le scrijelești doar ca simplă variațiune Ura cu carnea să mi-o reîntregești Cum ar fi viața ta dac-ai înceta să mă umilești? Îți place să mă rănești intenționat Dar gusturile nu se discută, nu-i așa? Foto credits

Vreau să scriu un poem de iubiredar nu știu dacă știu iubi. Nu știu dacă mi-am știut iubi iubițiinu știudacă i-am adoratdacă i-am alinatsau dacă doar i-am atârnatde săgeata lui Cupidcu părțile care dorpetrecute direct prin tăișnu știudacă i-am agasatdacă i-am agresatsau dacă doar m-am agățatde lumina difuză din eica de-un girofar al salvăriiroșu-albastruroșu-albastruroșu-albastrusă-mi panseze cineva neputința!Nu știusă caut green flags printre steaguriroșii-albastreroșii-albastreroșii-albastremai bine m-aș băga în galerie la Steaua. Nu știu dacă mi-am știut iubi prieteniinu știucum pot ține give-and-take-ul în echilibrufără să cuantificnu știucând clădesc un acasă cu eisau doar fug de singurătate în eicând scuip propria-mi reflexie mânjită din eițintuind arătătorul spre eicând nu-mi pot recunoaște scăpărileproiectândacuzânddeflectândși…

Nu pot zâmbi căci am uitat să-mi dau pe ten cu cremă hidratantă iar de-aș schița cel mai fin dintre zâmbete chipul mi s-ar fărâmița în sute de spărturi când pielea netedă și-ntinsă ce mă conține toată e-o pojghiță pe suprafața unui lac ce dă să-nghețe. De-ar fi s-arunce cineva cea mai măruntă pietricică s-ar nimici în mii și mii de ciobulețe la fel ca suprafața fericirii mele. Imagine featured de Photo by Sergey Pesterev via Pexels

  I’m choking in my own shame blame pain the clashes in my brain guilt spinning with no aim and thoughts I cannot tame lit by this rotten flame called lover’s game. So F-ing lame.   ’cause sometimes we’re idiots sometimes we’re fools sometimes we’re playing denying all rules and sometimes we’re gambling with a loved one’s heart the scars in their gaze become ink in our art.   Teach me words I’ve never spoken Don’t give meaning to demeaning Left unsaid they’ll keep me choken Don’t use silence as your violence Glue my verses to your curses Don’t give blame my shape or name Talk me witty, spare the…

  Mă cutremur în așternuturi și în piele. La loteria atacurilor de panică lozul câștigător vine când te-ai simțit prea bine un timp un pic prea lung. Talpa desculță pe lama de cuțit își caută pasul spre un echilibru mai puțin casant: cât să mă expun, și câtă panică pot duce? și cât să evit, fără să ratez să trăiesc? Cioburile a ceea ce am fost mă-njunghie în coastă și-n pântec Membrana firavă în care mă redefinesc naște goluri, scuipat, sânge, lacrimi, amar și iar cioburi Sufletul în mine rage Nu mai vreau zbucium, vreau pace Nu mai vreau zbucium, vreau pace Nu mai vreau zbucium, vreau pace Nu mai…

  Mărturisesc că sunt praf. Dar nu praf de stele, mai mult praf de copt. Și nu mă coc eu Ci îi călesc pe ceilalți Și nu prin modele de urmat Ci prin limite sănătoase de ridicat Față de-acțunile mele, de netolerat Față de izbucnirile mele, de necontrolat Fată de stricăciunile mele, de nereparat Față de progresele mele, de nereperat Față de vorbele grele, de neasumat Față de vinovăția – de neîndurat.   Mărturisesc că sunt praf. Dar nu praf de stele, mai mult praf de copt. Și tot aș vrea să mă coc prin haos să îmi croiesc loc paiele să-mi scot din foc să las drama. Mai mult…

Iar nu ne-am asortat: Tu – îmbrăcat în blugi și tricoul tău roșu Eu – îmbrăcată toată-n iluzii Tu – desculț de orice urmă de compromis Eu – în adidașii mei cu sclipici care, oricât ar fi de strălucitori, nu vor fi niciodată pantofii fermecați ai lui Dorothy.   Dar totuși îi pocnesc și îi pocnesc și îi răs-pocnesc să mă aducă înapoi din Ozul de amăgire în prezentul de carton în corpul de carbon pe postul de pion Din ochiul ordinarului să pot sorbi măcar o picătură de rutină anostă fadă și banală Dar cum n-a fost nicicând relația dintre noi: Reală.   Photo by Chanhee Lee on Unsplash  

E 19:40 și era cât pe ce să mă încuie din greșeală în magazin la Andrada Style. E 19:40 și nu ar fi trebuit să închidă decât la 20:00. E 19:40, iar eu sunt captivă în cabina de probă Îmbrăcată doar în ștrampi și în imperceptibil.   Aș vrea să semnalez că exist Dar falca-ncleștată și dinții zidiți îmi înăbușă un țipăt în fașă. Mi-e greu să-mi înjunghii Tăcerea Tăcerea mea, prieten de nădejde, Moneda mea de schimb pentru câte-o fărâmă de-acceptare: -Taci, prea mult turui -Taci, în continuu îți merge gura aia: taca-taca-taca -Taci, nu mai plânge -Taci, iar ești nervoasă? -Taci, de ce nu poți fi și tu cuminte, ca soră-ta?!…

  Mă compar cu o studentă și e-n defavoarea mea ea se-mbată-n tinerețe și-n perspective iar de trecutul ei nu-i pasă: povestea ei abia începe să se țeasă și încă n-a stricat-o nimeni.   Mă compar cu o babă și e-n defavoarea mea că nu-i ajung banii și-i ajung țâțele în fustă dar ei nu-i pasă: pensiuca i-a sorbit-o popa dar are garantat bilet VIP la veșnica pomenire.   Mă compar cu o factură de gaz și e-n defavoarea mea că amândouă suntem tot mai grase și nedorite dar ei nu-i pasă: pe ea vrei, nu vrei, tot o iei. Iar de judecățile lumii o doare fix pe verso.  …

  Haosul am vrut cu degetul să-l încerc dar m-a înghițit.   Imagine de Dids