De când mă ştiu, am avut fobie de câini.

Te-a muşcat vreodata vreun căţel? Te-a atacat vreunul? Asta mă întreba toată lumea. Nu am avut nicio experienţă traumatizantă cu vreun câine. Şi nu am înţeles niciodată de unde mi se trăgea frica asta inexplicabilă. Cert e că de fiecare dată când vedeam un căţel, fie el micuţ, cu fundiţă şi ţinut în lesă, mă paraliza frica şi aveam o reacţie exagerată, uneori isterică, chiar şi în cazul în care animăluţul nici nu mă băga în seamă.

Ce este frica?

Frica este definită ca o emoţie pe care o simte omul în momentul în care percepe un pericol sau o ameninţare concretă. Intensitatea fricii poate varia de la o situaţie la alta, de la o persoană la alta, putând fi încadrată pe o scală a emoţiilor undeva între prudenţă şi fobie.

Ce este fobia?

Fobia poate fi definită ca frica ajunsă la o intensitate extremă, o emoţie survenită ca răspuns la o ameninţare iraţională, care nu poate fi explicată.

Astfel, dacă frica este emoţia care are ca scop să ne protejeze de pericole, fobia este încadrată la tulburările de anxietate, fiind descrisă de specialişti ca manifestându-se printr-o frică iraţională, excesivă şi nejustificată în prezenţa sau anticiparea întâlnirii cu un anumit obiect, animal sau situaţie.

“Trebuie să te expui!”

Şi fiindu-mi mie aşa inexplicabil de frică de căţei, auzeam tot timpul şi din toate direcţiile: Trebuie să te expui! Fobia se tratează prin expunere! E doar un truc cognitiv-comportamental: aşa cum ţi-ai învăţat creierul să răspundă cu teamă la căţei, îl poţi învăţa să nu mai răspundă cu teamă. 

Că deh, toată lumea e un pic psiholog, cel puţin pe Facebook, deci e ok să dea sfaturi din ăstea. Şi eventual să te mai şi judece câte un pic. Uită-te la el cât e de drăgut. Cum să-ţi fie frică? Pune mâna, că nu îţi face nimic.

Nu am studiile necesare pentru a şti ce rată de reuşită au metodele de expunere. Dar ce ştiu e că de fiecare dată când mă expuneam, cu sau fără voia mea, mă luau toţi dracii. Atunci când vedeam un căţel şi îmi era frică, treceam strada sau încercam să îl evit. Dar când mă punea cineva să interacţionez cu el, îmi urca inima până în gât şi simţeam cum dă să puşte, mă luau toate transpiraţiile, simţeam cum mi se rigidizează tot corpul şi cum nu mai pot să mă mişc. Mă simţeam blocată, paralizată. Sau deveneam isterică. Asta indiferent dacă amărâtul de căţel mă lingea, dădea din codiţă, sărea pe mine să se joace sau mă ignora cu conştiinciozitate. Deci când mă expuneam, era mult mai rău decât atunci când evitam.

Când pericolul a fost real, nu m-am mai blocat

Culmea e că în singurul moment în care chiar m-a atacat un câine, nu m-am blocat deloc. Dimpotrivă. Ne întorceam seara, împreună cu o prietenă, din oraş şi, trecând printr-un parc, ne-a atacat un câine. Nici nu am văzut de unde a apărut, a sărit pe noi, lătra, mârâia şi încerca să ne muşte. Probabil îi invadasem teritoriul. Nici nu am apucat să realizez ce se întâmplă, l-am ameninţat că îl lovesc cu ghiozdanul, am strigat la el şi am reuşit să îl alung. Prietena mea, care era prietenă cu căţeii, era nemişcată de frică.

Au trecut câteva minute bune până mi s-au pus în mişcare rotiţele din creierul raţional şi am conştientizat ce se întâmplase. Simţeam cum se risipeşte ceaţa din capul meu, îmi auzeam inima bătând direct în tâmple, tremuram din cap până în picioare şi nu imi venea să cred: aşa reacţionez eu în cazul în care într-adevăr mă atacă un câine? Nu mă blochez, nu mă simt paralizată, ba dimpotrivă mă apăr şi chiar scap fără nicio zgârietură? Încă îmi vine greu să cred asta, deşi s-a întâmplat.

Şi totuşi, de fobie nu am scăpat

După experienţa asta, îmi era şi mai neclară situaţia asta a mea cu căţeii. Ştiam că dacă mă atacă un câine, pot să mă apăr. Ştiam că majoritatea câinilor, mai ales cei ai prietenilor mei, nu plănuiau să mă atace. Şi atunci de ce persista fobia asta a mea? De ce îmi era frică până şi de Bubu, căţelul adoptiv al părinţilor mei, care dansa de fericire de fiecare dată când mă vedea?

Nu am găsit răspuns la întrebare, dar am găsit soluţa, fără să o caut. M-a găsit ea pe mine.

Un ghemotoc de blăniţă cu faţă de ursuleţ

Cine mă cunoaşte, ştie că dintotdeauna am iubit ursuleţii de plus. Cred că am peste 100 de mascote, am o poşetă cu ursuleţi, vreo 7 tricouri, cercei şi lănţişoare, aşternuturi de pat sau vase, chiar şi o lampă pentru citit în formă de ursuleţ. Dacă ceva poate lua forma unui ursuleţ, sunt şanse mari să existe deja în casa mea.

Ceea ce nu ştiam, în schimb, e că şi un căţeluş poate lua fix forma unui ursuleţ de pluş. Aşa se face că în luna Februarie, cu o zi înainte de ziua îndrăgostiţilor, a apărut la noi la ţară un ghemotoc de blană. Nu semăna deloc a căţel, era un ursuleţ de pluş, plângăcios şi plin de purici. Plângea când nu putea urca câte o treaptă. Plângea când nu putea ţine pasul cu mămica lui. Plângea când se apropia cineva de el. Mi s-a lipit de inimă. L-am botezat – cum altfel? – Teddy.

L-am adus la Cluj să îl deparazităm şi să îl vaccinăm. Cum n-aveam niciun fel de experienţă cu căţeii, nu ştiam că nu are voie să socializeze cu alţi căţei până nu avea schema completă de vaccinare, care se extinde pe câteva săptâmâni. Asta însemna că nu îl puteam duce înapoi la ţara între vaccinuri, cum fusese planul iniţial. Habar nu aveam în ce ne-am băgat. Nici nu aveam în grija cui să îl lăsăm, aşa că dintr-o dată m-am trezit baby sitter de căţel. De la cumpărat bobiţe şi jucării pentru căţei, la fugit acasă în pauza de masă să duc căţelul să facă pipi. De la alergat la veterinar la făcut băiţă şi pieptănat blăniţa lui flocoasă. De la fobia mea de a mă apropia de un câine la băgat de bună voie degetele între dinţişorii lui pentru a-i scoate din guriţă osul de peşte pe care l-a găsit pe stradă (cine Doamne fereşte aruncă oare se peşte pe stradă??!!)

M-a învăţat ce înseamnă iubirea necondiţionată

La început simţeam un fel de milă pentru neputinţa lui, amestecată cu un sentiment de drag pentru drăgălăşenia din comportamentul lui. Nici nu ştia face pipi ca un câine, ridicând piciorul. Se crăcăna ca un urs când îşi făcea nevoile. Ne distra, ne enerva când ne zgâria cu dinţişorii, ne supăra când rodea tot ce găsea în cale. Şi îi era extrem de frică.

Încet-încet s-a născut iubirea. Au apărut numele de alint, de la Gâdilăcilă la Ted sau Tedex. Am început să vedem cum creşte văzând cu ochii, şi să îi numărăm micile realizări: primii dinţişori de adult, primul pipi făcut afară, prima reuşită de a urca singur pe canapea. Dar ce mi se părea inegalabil şi incomparabil cu nimic din ce trăisem până atunci era bucuria pe care o trăia când mă vedea. DE FIECARE DATĂ.

Era şi este atât de bucuros de fiecare dată când mă vede, încât face pe el de fericire. De fiecare dată. Nu îşi încape în piele de entuziasm. Dacă mergeam la el dimineaţa, în pauza de prânz şi seara, de fiecare dată mă întâmpina cu acelaşi entuziasm. De 3 ori pe zi. Dacă făcea prostioare şi îl izolam în balcon să îl pedepsesc, când îi dădeam drumul în casă, revenea cu acelaşi entuziasm şi cu o tonă de iubire. Mai face el pe supăratul când îl cert, dar îi trece repede şi tot îmi arată că mă iubeşte.

Îmi aduc aminte de un banc: Dacă vrei să afli cine te iubeşte mai mult, fă un experiment: închide-i în portbagaj pe soţia ta şi pe căţelul tău pentru o zi. Când vei deschide portbagajul, vezi cine se bucură mai tare să te vadă: soţia sau căţelul? Acela te iubeşte mai mult.

Când încă era puiuţ şi îşi exersa dinţişorii pe mâinile mele, aveam mâinile mai zgâriate decât orice posesor de pisică. Dar când ajungea cu boticul pe mâinile mele zgâriate, începea să mă lingă. De unde ştia el că mă doare, nu ştiu, dar pupicii lui aveau efect vindecător. Cu siguranţă dacă l-ar fi prins pe cel ce m-a rănit, l-ar fi snopit în bătaie. Dar nu cred că ştia cine mă zgâriase.

Poate că văzându-l atât de micuţ şi vulnerabil, mi-a trezit un sentiment de reponsabilitate. Poate că văzându-l pe el cât e de fricos, am învăţat să-mi depăşesc eu fricile, să îl pot proteja pe el.

Ce mi-a făcut căţelul ăsta, nu ştiu. Şi departe de mine orice intenţie de a da altora sfaturi despre cum să-şi depăşească fobiile. Tot ce pot spune e că de când l-am întâlnit pe Teddy, iubesc toţi căţeii. M-am împăcat cu căţeii prietenilor, mă joc cu Bubu până uit de mine, nu mai trec strada când văd un căţel venind din depărtare. Ba dimpotrivă, mă aproii de ei să îi mângâi, şi mă supăr atunci când mă ignoră. Iar de Teddy mi-e dor în fiecare clipă în care nu e cu mine.

Nu ştiu ce mi-a făcut Teddy ăsta. Dar sper să existe câte un Teddy pentru fiecare din fricile noastre. Pentru că, după cum spun versurile piesei de mai jos, frica-i o minciună, iubirea nu.

Fotografie de profil de Lucian Dandea Photography.