Sună alarma. E încă beznă afară. Ţuşti! Jos din pat, fă repede duş, fuga la sală, fuga la birou, mănâncă un covrig în fugă, bea repede cafeaua, fuga la şedinţă, muncă, prânz, muncă, fuga la curs, fuga acasă, ia repede cina, fuguţa la somn!
A doua zi la fel. A treia zi, a patra…
Sunt un hamster uitat pe o rotiţă. Nu mă mai ştiu da jos. Am uitat să respir, am uitat să îmi trag sufletul. Nici nu mai ştiu când şi cum am ajuns pe rotiţă, habar nu am încotro mă îndrept.
Brusc, cineva apasă butonul de pauză. Mă trec fiori. Nu înţeleg ce se întâmplă.
E jumătatea lunii martie, şi mi se spune că voi lucra de acasă. Nu doar locul de muncă se mută online, ci şi cursul de actorie, cursul de yoga, concertele, totul. Chiar şi relaţia cu familia se mută pe Whatsapp. Tot ce nu se suspendă, rămâne atârnat de un fir ciudat. Un fir fără de fir, un wireless.
M-a dat cineva jos de pe rotiţă, dar o să-mi construiesc o rotiţă nouă! Îmi eficientizez timpul: setez alarma, fac curăţenie de dimineaţă, spăl haine în pauza de masă, ies la cumpărături după programul de muncă (cu declaraţia atent completată, înfolitată şi dezinfectată). Am alergat prea mult timp pe rotiţă, m-aş dezechilibra dacă nu aş mai alerga puţin din inerţie.
Mai am pe undeva o rotiţă, undeva între urechi, dincolo de încruntări, născoncind printre gânduri. Ziua e zgomotul de fundal al ruminaţiei, noaptea pătrunde cu nesimţire chiar în vise. O rotiţă alimentată de isterie şi haos, de alerte roşii cu număr de cazuri, cu măsuri, declaraţii, cu fake news şi comentarii urâcioase, cu paranoia şi spirt sanitar. (Da, am dezinfectat cu spirt sticla de spirt!)
Îmi pică fisa: când cobori brusc din carusel, te ia vertijul. La fel şi cu rotiţa mea: dacă încerc să cobor dintr-o dată, voi da cu fundul de pământ. Şi nici măcar aşa, nu-i sigur că mă voi putea opri.
Aşa că învăţ să încetinesc.
Nu mai setez alarma să sune cu noaptea-n cap. Mă trezesc când mă simt odihnită. Nu mai ronţăi covrigi pe drum, şi nu mai sorb în fugă cafeaua. Îmi savurez cafeaua pe balcon, în bătaia timidă a soarelui de dimineaţă. Le trimit părinţilor o poză cu răsăritul.
În pauza de prânz, îmi gătesc mâncare proaspătă. Nu stau la cozi pentru semipreparate la preţuri piperate. Dau drumul la muzică, deschid ferestrele, las soarele să intre. Câte CD-uri stivuite pe rafturi! De când nu le-am mai ascultat cap-coadă?
Îmi umplu camera de flori şi de uleiuri aromatice. Seara aprind luminiţele de Crăciun, şi lumânări cu miros de scorţişoară. Mă aflu în două locuri în acelaşi timp: sunt şi la birou, şi acasă. Sunt singura din încăpere care lucrează. Colegii mei au blăniţă, lăbuţe şi mult chef de joacă.
Poate sunt încă pe o rotiţă, poate că nu-mi dau seama. Dar am senzaţia că totuşi nu mai merg din inerţie. Nu mai alerg. E bine.
Fotografie featured de Lucian Dandea
