De când ne ştim, ne-am tot tratat unul pe celălalt
ca pe porţelan.
Nu te-am cuprins prea tare în braţe
ca să nu te frâng.
Nu m-ai strâns cu putere de mână
ca să nu mă spargi.
Nu ţi-am mărturisit că nu mă simt văzută
de teamă să nu te uiţi prea adânc în mine
Nu mi-ai mărturisit unde şi ce doare
de teamă ca durerea ta să nu mă rănească pe mine.
Amândoi am ciolit
ca să nu ne ciobim.
Amândoi ne-am iubit
rigid şi kitschos.
Şi-am adunat în noi cutremure
care ne zguduie din temelii
spărgând, crăpând, ciopârţind şi sfărmând
tot porţelanul, toate proiecţiile, toate aşteptările,
toate confuziile şi deziluziile
până se spage chinezăria asta ieftină dintre noi
până când cioburile ne taie tălpile în carne vie
şi o dată cu sângele care ţâşneşte din răni
se scurg şi tensiunile
se scurg şi fricile
se scurg şi aşteptările
se scurg şi agăţările
şi ne privim pentru întâia oară
în ochii goi
dându-ne seama abia acum
că suntem unul.
Mă văd în tine,
mă găsesc în tine.
Îmbrăţişându-ţi durerea
îmi vindec mie rănile.
Cu cât îţi fac mai mult loc
cu atât creşti mai mult în mine.
Nu mai suntem porţelan:
Suntem oglindă.
Imagine featured de Carlos Nakazato via Unsplash
