M-am tot înscris la cursuri peste cursuri peste cursuri, de nu mai știu unde încape atâta dezvoltare în mine 😀 Deși nu am început asta de foarte multă vreme, mă uit în urmă și văd o persoană complet diferită. Am început cu improvizație, am trecut prin creative writing, astrologie sau yoga, plus fel și fel de ateliere, și nu am de gând să mă opresc aici. Dimpotrivă, cu cât descopăr mai multe, cu atât realizez cât de puține știu, și parcă eforturile mele zgârie doar un pic din suprafața multitudinii de direcții în care mai am de învățat.
Întrebându-mă care a fost cursul care a avut cel mai mare impact asupra mea până acum, am rămas puțin pe gânduri. E greu să aleg, mai ales că fiecare din ele a scos la suprafață o nouă latură din mine, și nu le-aș putea măsura pentru a le așeza într-o ierarhie. La impovizație am învățat să ies din mintea mea și să fiu mai spontană, la creative writing am redescoperit frumusețea unei iubiri abandonate demult, scrisul, la astrologie am făcut o introspecție serioasă, pe fiecare plan, și am început să îmi dezvolt latura empatică, la yoga am învățat să identific unele blocaje din interiorul corpului meu, să îmi depășesc limitele și chiar am crescut 2 centimetri în înălțime 😀 (Nu mă credeți? A făcut tata un semn pe perete, ca atunci când eram mică, se poate verifica).
Cum m-a vrăjit improvizația
Improvizație în doi, obiecte imaginare. Imagine de pe siteul Studio Impro
Voi scrie azi despre cursul de improvizație, pentru că am încheiat recent modulul de Avansați și se apropie un nou work demo, cu public, cu emoții și fără niciun scenariu pregătit în prealabil. Fiecare dintre cursurile pe care le-am urmat până acum a adus ceva revelator, ajutându-mă să găsesc în mine niște răspunsuri care erau deja acolo, dar cursul de impro m-a învățat să găsesc răspunsuri pe care nu știam unde să le caut. De multe ori mi s-a întâmplat să am nevoie de îndrumare și să nu știu la cine să apelez. Un mentor în care să pot avea încredere că mă îndrumă, lăsându-mă să îmi parcurg singură pașii și să dau cu capul, dar care să mă tragă de mânecă atunci când o iau razna și să îmi reconfigureze traseul.
Descriere tablou. Imagine din arhiva personală.
FUGA
Una din strategiile mele de coping preferate. Nu știu în ce feluri întortochiate lucrează Universul, dar tot mă trezesc în situații din care nu știu cum să scap mai repede. Participarea la crosuri și alte evenimente sportive este plăcută, recomandată pentru a face piciorul frumos și fundulețul bombat și pentru risipirea emoțiilor negative, dar absolut inutilă pentru a rezolva conflictele și problemele care au venit în viața noastră cu un motiv.
Mi se întâmplă adesea să mă angajez într-un proiect sau o situație în care să mă implic cu entuziasm și care să demareze foarte bine. O altă persoană îmi cere ceva cu care nu sunt de acord, opun puțină rezistență, dau un argument, dar fac un mic compromis, și mai scade din entuziasm. Mai cere ceva ce nu îmi convine, mai crește compromisul, mai scade entuziasmul. Și nu mai e mult până la un punct de vedere impus, o frustrare maximă și un proiect ratat. Iar în astfel de momente mă iau toți dracii, mă agit, mă întreb de ce naiba m-am băgat în așa ceva, și tot ce îmi doresc e să scap. Să fug. Nu contează ce am de pierdut, nu contează ce am urmărit la început, important e să scap cât de repede, definitiv și irevocabil, să dau shift delete la întâmplare și să îmi conitnui drumul în căutarea zenului pierdut.
Numai că, după cum se spune, dacă nu îți înveți lecția atunci când o primești, se întoarce cu o dificultate înzecită, și-ți tăbăcește fundul și mai tare. Iar eu am acumulat multe medalii la Crosul Divelor și alte alergături, scăpând cu eroism, de fiecare dată, de învățămintele ce încă mă așteaptă.
Ninja, singurul joc antipatic mie, din care sunt rapid eliminată de fiecare dată
Plângându-mă recent cu aceeași situație pentru a n-șpe mia oară, m-a întrebat o prietenă: Ce te-a deranjat cel mai tare în situația de față? Nu am știut să îi răspund. Tot ce am știut a fost că îmi doream să scap. Mi-a trecut prin minte că poate fi egoul. Numărul 4. Cu X ani de studii în domeniu și o experiență de încă Y ani, când vine cineva care a citit un articol de Toni Pop-Tămaș pe Facebook să îți spună că nu acceptă sugestiile tale, îți cam vine să îi iei părerile, să le pui într-un borcan cu capac, să fugi pe un deal, să îți pui dopuri în urechi, să desfaci capacul și să le lași să iasă afară acolo, fără să le audă nimeni (© Tom și Jerry).
Era și egoul implicat, dar nu era fundamentul stării mele de cacao. De fapt, nici măcar n-am reușit să identific emoția pe care o simțeam. M-am gândit apoi că poate nu mă simt apreciată. Sau că nu mă simt respectată. Sau că nu știe să recunoască valoarea muncii mele. Sau că are valori fundamental diferite de ale mele și că urmărim obiective total diferite și că nu avem cum să mergem în aceeași direcție. Sau că e incompatibilitate zodiacală, e luna într-o poziție nefavorabilă, s-a constatat o extorsiune a unui degajament, mi-a redeschis o traumă din copilărie, e un spion PSD trimis pentru a-mi lua mintea de la revocarea lui Kovesi, a fost un vis și urmează să mă trezesc și alte variațiuni.
Improvizație de grup
Când mintea mea s-a oprit din a căuta răspunsuri, s-a relaxat și am lăsat gândurile să zboare. Apoi m-a pălit. Lat în ceafă și cu putere, m-a pălit de-mi țiuiau urechile, auzeam clar și răspicat, de parcă scena se desfășura lângă mine: Nu vă ascultați! Nu vă ascultați una pe alta, și nu construiți nimic. (Numele celeilalte fete cu care jucam), de ce nu accepți nimic din ce propune? Ramona a acceptat tot ce i-ai propus, a acceptat să își schimbe rolul, a acceptat că e ruptă coroana ta de rege, ți-a și adus lipici, tu de ce nu accepți? Fii atentă la ea, se străduiește să îți facă pe plac și tu nu accepți nimic! Ascultați-vă!
Era vocea Oanei, profa de improvizație, care și-a făcut loc în mintea mea în acel moment de pauză. De ce a apărut scena asta tomai atunci? Pentru că Oana ține un curs în urma căruia am revelație după revelație. E mare lucru să te ajute să descoperi un răspuns pe care știi că îl ai ascuns în tine, dar e un și mai mare lucru să îți ofere un răspuns pe care nu îl aveai și îl căutai. Eu căutam să văd ce mă frustrează în interacțiunile cu ceilalți, și din poziția în care mă aflam, chiar nu vedeam. Dar ea a văzut și a știut exact unde să pună degetul. Atunci am înțeles ce mă deranja, iar data viitoare îmi voi da seama.
Improvizație de grup, furtul pălăriei
Aceasta este o reclamă mascată la cursul Oanei, doar că ea încă nu știe 🙂 E o reclamă bazată pe trăirile și revelațiile pe care le-am avut, așa că vreau să pun pe hârtie virtuală câteva din experiențele cu care am rămas în urma cursurilor de impro, prin jocurile mele preferate:
-
Dialog în trei direcții
Cum ce am pornit:
Aveam un loc de muncă pe care îl uram, m-am plâns în repetate rânduri managerului și nu a făcut nimic pentru mine. Am plecat de acolo nu doar cu supărările acumulate, ci și cu o dezamăgire totală față de lipsa de interes a unui manager care cică ar fi trebuit să mă susțină.
Cum se joacă:
Dialogul în trei direcții e un joc în care stai pe scaun în fața a trei persoane, iar ele vorbesc toate trei în același timp cu tine, fiecare despre alt subiect, fiecare făcând eforturi să îți capteze atenția (de la strigat pe nume, la atins sau scuturat de umăr, la folosit cuvinte neobișnuite sau la bagat cu nasul până în nasul tău). La toate acestea se adaugă o muzică penibilă dată la maximum pe fundal, reflectoare în ochi și multă lume în jur făcând gălăgie.
Cu ce am rămas:
Cu empatie. Când am trăit pe pielea mea acea situație de câteva minute, mi-am dat seama că oricât de mult ți-ai dori, oricât te-ai strădui, nu poți acorda atenția ta completă și egală tuturor celor care apelează la tine. Că lipsa ta de atenție nu înseamnă că ai ceva personal cu cineva sau ești dezinteresat de ce are de spus.
Bonus:
Jucând același joc și din postura unuia dintre cei trei care trebuie să capteze atenția, am mai rămas cu ceva: dacă vrei să fii auzit, e nevoie să te faci auzit. Să insiști, să repeți, să spui mai tare sau să îl zgâlțâi cu scaun cu tot pe cel care vrei să te asculte. Așa ceva nu îmi stă în fire și nu îmi vine în mod natural. Pentru mine, dacă cineva nu mă asculta insemna că nu era interesat. Am învățat că nu e așa de fiecare dată, că e nevoie să mă fac auzită, să ocup spațiu, să mă exprim, să insist.
Dialog în trei direcții. Trialog?
-
Mers de nebuni, legați la ochi, cu dopuri în urechi, noaptea prin centrul Clujului
Numele neoficial al jocului, dar nu țin minte cum se numește.
Cu ce am pornit:
Cu încredere în simțurile proprii și cu frică.
Cum se joacă:
Doi câte doi, plecăm din spațiul în care se ține cursul. Unul dintre noi e legat la ochi și are dopuri în urechi, celălalt îl ghidează. Nu avem voie să vorbim, ne intuim doar drumul prin întuneric prin atingerea și simțul mișcărilor partenerului.
Cu ce am rămas:
Am învățat să renunț la control, să mă abandonez. La început mi-a fost greu, fără simțurile mele, să cobor scări sau să trec o stradă intens circulată printr-un loc nepermis. Apoi mi-am dat seama că cineva are grijă de mine. Cineva mă oprește din a călca într-un loc periculos punându-mi o mână în față. Cineva îmi plasează degetele și palma pe un perete pe care pot să îl investighez. Cineva mă mișcă ușor spre stânga sau spre dreapta, și chiar dacă pierd sensul direcției, ajung la destinație. Poate am putea să lăsăm frâiele din mâini și să avem un pic mai multă încredere în Univers, că dacă ne vom abandona puțin în mediul înconjurător sau în ceilalți, nimic rău nu ni se va întâmpla, și va fi bine.
Bonus:
Când se inversează rolurile, înveți să ai grijă de celălalt. Ești atent la nevoile lui, devii empatic. Îl ajuți să treacă strada dacă nu vede. Îl ajuți să pună mâna pentru a descoperi o suprafață. Dacă vedem o persoană cu dizabilități, instinctiv simțim empatie, și ne comportăm cu mai multă blândețe. Dar dacă ne-am gândi că fiecare om are o suferință, care deși nu se vede la suprafață, îl roade pe dinăuntru? Ne-am mai împinge în el pe stradă, ne-am enerva că nu se grăbește la semafor deși s-a schimbat culoarea, l-am acuza că din cauza lui suntem în întârziere? Poate nu are o infirmitate fizică, dar gestul tău de a-i ceda scaunul în autobuz poate fi singurul gest cald pe care l-a primit în ziua respectivă.
Improvizație pierdere control – nu am o imagine din seara cu pricina, dar mi se pare că această fotografie se potrivește, mai ales că nu am idee când și de către cine a fost făcută
-
Contact vizual
Simplu și greu, cum ar zice o altă piesă,
Aici nu e cu cine știe ce reguli și artificii, e doar o mișcare haotică a tuturor membrilor grupei în spațiul sălii, singura regulă fiind să ne privim în ochi și să menținem contactul vizual cu fiecare coleg de improvizație întâlnit pe traseul nostru nedefinit. Crezi că să mergi legat la ochi și la urechi e dificil? Să vezi aici grad de dificultate. Niciunul dintre noi nu prea reușea să țină contactul vizual mai mult de o secundă. Să vezi ce chestii interesante erau pe tavan, și pe pereți, și pe vârful păpucilor fiecăruia. Numai în ochi nu ne uitam. De ce nu știm să ne privim în ochi? De ce ne intimidăm și plecăm privirea, sau fugim, sau evităm? Ai zice că e simplu, dar e greu.
Atunci o persoană necunoscută, cu care exersam contactul vizual, acum o prietenă dragă.
Jocurile favorite de mai sus le-am învățat în cadrul Cursului de Inițiere în Improvizație. La cursul de Avansați îmi fac doar marți botezul. Și te invit să-mi fi alături, să-ți faci o idee mai mult cu ochii tăi decât din spusele mele.
Imagini de pe siteul Studio Impro și din arhiva personală (cum suna asta…)
Mai bine te joci!
