Ultima frunză nu vrea să se desprindă de pe creangă se spânzură ca un rigid resentiment puterea i s-a scurs. e palidă și seacă; și-mpiedică firescul cu al ei atașament. de ar avea curajul să uite și să ierte de ar avea puterea să nu simtă nimic de s-ar lăsa la dans să o invite vântul – încă e prea curând. mai stă măcar un pic Imagine featured Simon Berger via Unsplash

Mama mi-a pus iar ciorbă la pachetîntr-un borcanîmbrăcat într-o pungăîmbrăcată-ntr-o plasăîmbrăcată-n altă pungăsă se asigure că niciun pic din conținutnu dă pe dinafară. La fel îmi feresc și eu suferința:o îmbrăc în furieîmbrăcată-n aroganțăîmbrăcată-n detașareîmbrăcată-n alte 7 straturi de furie,furie care încă își caută loculcăci n-are un sertar cu furii băgate-n alte furii băgate-n alte furiicum e sertarul cu pungi băgate-n alte pungi băgate-n alte pungide nu-l poți închide nicicumși dă pe dinafară. Mama-ngrijește trandafirii; Furia se crede și ea trandafir:ca și cumcu fiecare petală deslușităai ajunge tot mai aproape de un miez îmbătător;doar că furia nu-i decât o ceapă:cu fiecare strat înlăturatdezbraci din ce în ce mai multă suferințăși…

Nor de praf, te văd orbecăind în jurul pietrei tale Ea te critică, și te critică, și te critică, Iar tu absorbi crăpăturile ei făcându-le parte din tine Și tot speri și tot speri și tot speri să te cerni după cum dictează ea ca într-o bună zi să ajungi satelitul ei să te poți reflecta în ea. Nor de praf, tu nu vezi cum toți sateliții orbitează tot mai departe de astrul lor dar pe tine te-nghite mișcarea centrifugă făcându-te parte din piatra ta?! Și te-neci în fum și te asurzește fâșâitul focului stins de fiecare lacrimă prelinsă din ochiul tău când vezi că nu ești suficient de când…

Sometimes we’re idiots sometimes we’re fools sometimes we’re playing denying all rules and sometimes we’re gambling with a loved one’s heart the scars in their gaze become ink in our art.  I choke in my own shame, plain blame turned into pain guilt spinning with no aim the clashes in my brain and thoughts I cannot tame lit by this rotten flame called lover’s game. So F-ing lame. ’cause sometimes we’re idiots sometimes we’re fools sometimes we’re playing denying all rules and sometimes we’re gambling with a loved one’s heart the scars in their gaze become ink in our art. But sometimes they’re idiots sometimes they’re fools sometimes they’re playing…

  Mă cutremur în așternuturi și în piele. La loteria atacurilor de panică lozul câștigător vine când te-ai simțit prea bine un timp un pic prea lung. Talpa desculță pe lama de cuțit își caută pasul spre un echilibru mai puțin casant: cât să mă expun, și câtă panică pot duce? și cât să evit, fără să ratez să trăiesc? Cioburile a ceea ce am fost mă-njunghie în coastă și-n pântec Membrana firavă în care mă redefinesc naște goluri, scuipat, sânge, lacrimi, amar și iar cioburi Sufletul în mine rage Nu mai vreau zbucium, vreau pace Nu mai vreau zbucium, vreau pace Nu mai vreau zbucium, vreau pace Nu mai…

  Mărturisesc că sunt praf. Dar nu praf de stele, mai mult praf de copt. Și nu mă coc eu Ci îi călesc pe ceilalți Și nu prin modele de urmat Ci prin limite sănătoase de ridicat Față de-acțunile mele, de netolerat Față de izbucnirile mele, de necontrolat Fată de stricăciunile mele, de nereparat Față de progresele mele, de nereperat Față de vorbele grele, de neasumat Față de vinovăția – de neîndurat.   Mărturisesc că sunt praf. Dar nu praf de stele, mai mult praf de copt. Și tot aș vrea să mă coc prin haos să îmi croiesc loc paiele să-mi scot din foc să las drama. Mai mult…

Iar nu ne-am asortat: Tu – îmbrăcat în blugi și tricoul tău roșu Eu – îmbrăcată toată-n iluzii Tu – desculț de orice urmă de compromis Eu – în adidașii mei cu sclipici care, oricât ar fi de strălucitori, nu vor fi nicicând pantofii fermecați ai lui Dorothy. Dar totuși îi pocnesc și îi pocnesc și îi răs-pocnesc să mă aducă înapoi din Ozul de amăgire în prezentul de carton în corpul de carbon în rolul de pion Din ochiul ordinarului să pot sorbi măcar o picătură de rutină anostă fadă chiar banală Dar cum n-a fost nicicând relația dintre noi: Reală. Photo by Chanhee Lee on Unsplash

E 19:40 și era cât pe ce să mă încuie din greșeală în magazin la Andrada Style. E 19:40 și nu ar fi trebuit să închidă decât la 20:00. E 19:40, iar eu sunt captivă în cabina de probă Îmbrăcată doar în ștrampi și în imperceptibil.   Aș vrea să semnalez că exist Dar falca-ncleștată și dinții zidiți îmi înăbușă un țipăt în fașă. Mi-e greu să-mi înjunghii Tăcerea Tăcerea mea, prieten de nădejde, Moneda mea de schimb pentru câte-o fărâmă de-acceptare: -Taci, prea mult turui -Taci, în continuu îți merge gura aia: taca-taca-taca -Taci, nu mai plânge -Taci, iar ești nervoasă? -Taci, de ce nu poți fi și tu cuminte, ca soră-ta?!…

  Mă compar cu o studentă și e-n defavoarea mea ea se-mbată-n tinerețe și-n perspective iar de trecutul ei nu-i pasă: povestea ei abia începe să se țeasă și încă n-a stricat-o nimeni.   Mă compar cu o babă și e-n defavoarea mea că nu-i ajung banii și-i ajung țâțele în fustă dar ei nu-i pasă: pensiuca i-a sorbit-o popa dar are garantat bilet VIP la veșnica pomenire.   Mă compar cu o factură de gaz și e-n defavoarea mea că amândouă suntem tot mai grase și nedorite dar ei nu-i pasă: pe ea vrei, nu vrei, tot o iei. Iar de judecățile lumii o doare fix pe verso.  …

  Haosul am vrut cu degetul să-l încerc dar m-a înghițit.   Imagine de Dids