De ascultat

Dacă ar fi să alegi un soundtrack pentru adolescența ta, ce ai alege?

  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Zilele trecute am primit un cadou mai mult decât prețios. Un album, o colecție de piese cu care am crescut, pe care le-am ascultat în nebunie în neștire și în draci, prin intermediul cărora am visat, am adunat prieteni și amintiri. Soundtrack-urile adolescenței mele, piesele de pe Asfalt de la Luna Amara.

Ascultam la Radio Uniplus emisiunea aia de sâmbăta cu trupe clujene, pe care o înregistram pe casetă ca mai apoi să ne chinuim să deslușim versurile. Începutul de la Unfed era subiect de dezbatere în Fan Clubul Luna Amară, și nimeni nu a reușit nicicum să descifreze Stain your purple shame again. Până când ne-am dat bătute și una dintre fete l-a întrebat direct pe Nick. Altfel, nu cred că le deslușeam nici până în ziua de azi.

Roșu aprins e piesa care ne-a supărat un pic când a trecut pe limba română. Parcă Red era mai simplă și mai pură, parcă versurile aveau mai mult meaning, parcă e prea radio-friendly versiunea asta nouă și prea vrea să fie catchy – ne dădeam fiecare cu părerea formată în vasta noastră experiență de critici muzicali. Dar și acum parcă mi-e dor să mai ascult măcar odată Red într-un concert. Poate poate, cine știe?

Îmi amintesc de Ego nr.4, cum îmi suna în cap într-un moment de răscruce. Mi-am pus căștile și am pus-o pe repeat să îmi zbiere în timpane până mi-am găsit curajul să iau o decizie: Nu mai vreau să fug. Încă mai funcționează. Iar Your garden e unul din motivele pentru care un prieten îmi tot spune: „Tu crezi că îți place muzica, dar ție de fapt îți place poezia.” Eu cred că într-un fel are dreptate, pe poezia asta Lumină cauți între două nopți, pe muzica asta poți să mori visând.

Dar de ce nu am avut eu până acum acest album? Chiar dacă aveam toate celelalte albume, fără Asfalt I was a king without a crown, like a fire in a jar, like the devil in my car. Fană cu acte în regulă, care am fost la concert în cârje cu piciorul proaspăt operat, care am afișe de acum 15 ani și articole decupate din ziare. De ce nu aveam albumul? Păi l-am avut și l-am pierdut. În scrum, nefericit oricum. Și asta pentru că am ignorat exact mesajul de pe copertă ”îți mulțumim că ai cumpărat albumul în original! Prietenii tăi fac la fel?”

ATENȚIE! URMEAZĂ UN TEXT CARE VĂ POATE IMPACTA EMOȚIONAL.

GENUL PROGRAMULUI: VIOLENȚĂ.

Aceasta nu este o simplă poveste în care eu am împrumutat CD-ul unei prietene și nu l-am mai văzut niciodată. Aceasta e o poveste direct din noaptea minții, a cărei amintire încă mă omoară-ncet. Sper să vă placă…

Ca toți adolescenții care au avut neșansa să fie adolescenți în țara asta veșnic pesedistă, eram veșnic pârliți, iar Iliescu era veșnic președinte. Ne descurcam cum puteam, făceam schimb de CD-uri, le ascultam pe rând și era sărbătoare când colegii cu internet ne mai împrumutau câte o înregistrare cu Nirvana. Și când se mai strângeau câteva alocații, mai ajungeam și la un CD original sau la un tricou spălăcit dintr-un second. Cu gura strâmbă, ochii triști, dar cu o neprețuită sursă de fericire: muzica.

Așa a ajuns și Asfaltul meu la o colegă. Nici nu avea CD player, l-a dus la prietenul ei să îl asculte împreună. Ce frumos, ce boem, ce romantic. Ce poate fi mai frumos decât să împarți iubirea pentru muzică cu iubirea ta? Ce poate fi mai frumos decât…

Long story short, cei doi s-au bătut, iar el, furios, a aruncat cu CD-ul după ea. A crăpat. CD-ul, nu băiatul. Din păcate.

Nu crezi, nu crezi, nu crezi că e ciudat? Mai ciudat decât poate procesa mintea mea. Au trecut 14 ani de atunci și tot îmi stă mintea în loc când mă gândesc la întâmplarea asta.

Ştiri, pe scurt: Într-un cartier din centrul Clujului, un cuplu s-a bătut cu Asfaltul.

Am căutat de atunci albumul în foarte multe locuri, dar zici că a întrat în pământ. Mă resemnasem. Dar eu știu că nu se poate să dau timpul înapoi, dar eu știu că niciodată n-o să fim iar amândoi, albumule  .

Nu l-am mai găsit nici în magazine, nici la concerte, nici pe net. Nu îl avea nimeni de vânzare, și cine îl avea, nu l-ar fi dat nici în ruptul capului. Se spunea că cei de la casa de discuri nu vor nicicum să mai scoată niște exemplare. În fond și la urma urmei, de ce să mai scoată niște CD-uri pentru care există cerere? Trăiesc în România. Nu știu cum de mai rezist în toată nebunia.

Așa că, mulțumesc din suflet, Mihai, pentru cadoul pe care mi l-ai făcut. Înseamnă enorm pentru mine, pentru că oriunde m-aș îndrepta și oriunde aș ajunge, mai devreme sau mai târziu îmi amintesc că N-am nimic doar al meu, doar o lună amară.

Iar pentru cine nu are prieteni de treabă…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.